Argument la deschiderea Conferinței „Începuturile vieții psihice”

Nu întâmplător această conferință pornește de la o întâlnire interdisciplinară, plecând de la un element nou în dezvoltarea teoretico-clinică a psihanalizei înseși, de când aceasta a luat naștere odată cu Freud. Freud a acordat întotdeauna un loc important existenței corpului în viața psihică, până acolo încât a afirmat că eul, concept care ține în esență de cuprinderea psihică a persoanei, este un „eu corporal”. Ce este un psihic fără corp, dacă nu unul care reduce ființa la a trăi doar în cerul conceptelor care nu se întrupează niciodată? Și, invers, ce este un corp redus la materialitatea sa, dacă nu o mașinărie care funcționează fără nicio legătură cu ceea ce i-ar da sens, cu ceea ce ar mobiliza-o emoțional?

Eul este, așadar, un „eu corporal” și, dacă vrem să ne apropiem de studiul realității umane, trebuie să legăm ceea ce până acum a rămas dezlegat din cauza necesității de a dezvolta fiecare specialitate în mod autonom: e greu să te concentrezi asupra funcționării unei anumite reacții celulare și să surprinzi în același timp sensul unei anumite reacții emoționale, trăite într-un context sau altul. Fiecare cu specialitatea sa. Trebuie să ținem seama și că psihanaliza este o știință tânără în raport cu medicina, sora ei mai mare. Geniul lui Esther Bick ne-a condus totuși să conferim observării bebelușului o semnificație psihică legată direct de o miză majoră: construirea identității sale, deci a eului său, pornind de la capacitățile sale incipiente de a cuprinde spațiul și timpul.

Astfel, studiul comportamentului său poate fi legat de cel al psihicului său și nu se reduce la o descriere comportamentalistă care ar despuia psihicul infantil de orice rezonanță corporală, și invers.

Aceasta este prima justificare a Conferinței noastre: reducerea clivajului care a separat fiecare specialitate în studiul său propriu, din necesitatea de a face un studiu serios. Dorința de a apropia prea timpuriu elementele clivate riscă să ducă la o stare de confuzie, și nu de legare. Putem conchide că a venit vremea în care această apropiere a disciplinelor este suficient de matură pentru a da naștere unor legături prețioase. Iar terenul de studiu privilegiat pentru acestea pare să fie viața bebelușului foarte mic.

Această apropiere majoră este totuși greu de integrat chiar în interiorul psihanalizei. Prețuim cu atât mai mult faptul că ea se poate realiza pe plan interdisciplinar, ca semn al unei flexibilizări considerabile a activității de gândire înseși.

Să ne gândim la exemplul eczemei care, la copilul foarte mic, poate face obiectul unei duble priviri, după cum ne aflăm în cabinetul pediatrului sau în cel al psihanalistului. Îmi amintesc de unul dintre micii mei pacienți. După o muncă anevoioasă de separare, care i-a permis să-și perceapă identitatea ca fiind separată de cea a mamei sale, a venit la ședință cu brațul acoperit de o „magnifică” eczemă. Care nu mi-a fost uimirea să descopăr că brațul mamei sale era atins, în același loc, de o eczemă asemănătoare. Pielea copilului rămăsese multă vreme lipită de cea a mamei, la fel ca identitatea lui. Ea nu se putea dezlipi psihic decât printr-o trăire corporală de “smulgere”, iar corpurile lor purtau mărturia acestui lucru.

Trebuie așadar să găsim, în munca noastră interdisciplinară, punțile care să ne permită să avem nu un limbaj comun, ci un limbaj care știe să țină seama de existența unui alt limbaj. Acest alt limbaj ține seama de fragilitatea terenului sau a datelor corporale, ereditare, de posibila deficiență a mediului, de realitatea unei separări prea timpurii etc. Ar fi lungă lista lucrurilor care relativizează ceea ce ține de lumea internă față de ceea ce ține de lumea externă.

Suntem cu toții legați în această învăluire cuprinzătoare a fenomenului uman, iar prima noastră sarcină este să recunoaștem punctul de vedere al fiecăruia, fără să încercăm câtuși de puțin să-l facem pe al nostru, oricare ar fi el, să prevaleze asupra celui al celorlalți.

În aceste condiții, arta de a lucra împreună, căci acesta va fi proiectul nostru, depinde de disponibilitatea noastră de a accepta să ocupăm doar un loc în acest vast ansamblu.

Un loc, al nostru, dar nu întotdeauna primul.